Luni de fiere – Un tango periculos I

Perversiune – Luni de fiere

Cum definim familia tradițională? Cum arată cuplul modern? Când libertatea testării limitelor atinge perversiunea? Ce este degradant într-o relație intimă? Romanul “Luni de fiere” scris de contemporanul Pascal Bruckner pare să abordeze astfel de dileme.

Vasul şi suspendare graniţelor

Acțiunea se desfășoară pe bordul unui vas, în drum spre India, aplatizându-se parcă limitele morale sau sexuale. Pe de-o parte spațiu vast și plin de oportunități, pe de altă parte locul unde Didier este prins într-un joc, intrând în mreaja relatării lui Franz și în jocul seductiv al ispititoarei Rebecca. Acesta îi prezintă istoria cuplului, inserând multe detalii picante.

Didier și Beatrice, cuplu de profesori, pleacă din Franța spre Orient luându-și un an sabatic aparent “absorbiți cu totul unul în altul” și în lectură: el citește Bhagavad Gita și ea un roman al lui Mircea Eliade. Până în acest moment pare că lectura le-a ținut locul copiilor, dar ea își dorește unul. Imaginea idilică este proiectată în Beatrice:  frumoasă, tânără, inteligentă și serenă.

Perversiune în forme abrupte

Didier este vrăjit de cuplul pe care îl întâlnește sau are nevoie doar de o oglindire a fantasmelor sale erotice? Epigraful lui Scott Fitzgerald “Veghează să nu dispari în personalitatea altcuiva, bărbat sau femeie” reflectă maniera în care este absorbit Didier, trezind în el pe parcursul celor cinci zile o pleiadă de trăiri: scârbă, revoltă, furie, dar și fascinație, curiozitate, excitație.

Perversiunea este relatată prin simțurile perversului, făcând cititorul parte a intimității cuplului și a lumii interne a lui Franz. Întregul complot este țesut în povestea ademenitoare, într-un clar-obscur, stimulând creativitatea. Lui Didier  îi este demascata problematica perversă a respingerii fiind prins în menghina ambivalenței: a vedea și a nu vedea. Secretele sunt dezvăluite de Franz ale cărui roluri sunt interșanjabile: actor, narator, voaiorist, exhibiționist.

Perversiunea este prezentată ca desfătare, ca piedestal de depășire a limitelor morale, ca anarhie a simțurilor. “Ce puteam să facem? N-aveam nici repere, nici modele. În lipsa oricărei arte de a iubi în Occident, actul amoros devine suma tuturor felurilor licite și ilicite de a te înlănțui. Din moment ce în dragoste nimic nu e murdar, așa cum spun sufletele bune, principiul noutății înlocuia pentru noi principiul plăcerii. Și totuși, de la înălțimea acestor juisări fragmentare, îi disprețuiam pe amanții simpli, țepeni în voluptatea lor mecanică. excluzându-ne din ce e comun, anomaliile ne făceau să creștem, confirmau caracterul excepțional al atașamentului nostru “.

Părţi biografice proiectate în roman

Pascal Bruckner vorbește de propriul mediu familial abuziv. Tatăl său era dominator, violent, spațiul familial fiind stăpânit de dorința acestuia de anihilare a familiei. Exersa asupra lor un drept absolut, pe mama a martirizat-o mereu, până la moartea acesteia. Bruckner consideră că au avut o iubire perversa și că niciunul nu a vrut să se despartă de celalalt, în ciuda încercărilor nenumărate ale lui de a-și salva mama. Umilită, înșelată, bătută, insultată, sechestrată în casă, se reîntorcea la cel pe care îl iubea, găsindu-i mereu circumstanțe atenuante. La moartea, tatăl a vorbit doar de ea, cu dragoste și dor, negând că ar fi abuzat-o. Scriitorul îi consideră un  cuplu profund patologic formându-i  propria concepție despre viața conjugală, aparând în propriile relații amoroase pattern-uri similare. Eliberarea de umbră cuplului parental a încercat-o prin scrierea romanului “Luni de fiere”, o “exorcizare” cum spune, o sublimare. În plus își pune în scenă propriului tată, mai ales prin poziția antisemită a acestuia.

Va urma…

Citeşte şi “Un tango periculos II”