Despre durerea psihică şi psihosoma I
Durerea psihică și fizică
Cuvântul “durere” derivă, în limba română din latinescul “dolor”; în terminologia utilizată în terapia durerii se mai folosesc termeni ce derivă din rădăcina indo-europeană “algo”, care la greci (algeo) definea durerea fizică (nevralgie, hiperalgezie, analgezie), rădăcina “angh” (din greacă, latină și sanscrită – intră în constituția cuvintelor angină, anxietate) și rădăcina “spao” (din lb. greacă, spasm). Dacă pentru durere se mai folosește și sinonimul “algie”, pentru suprimarea durerii, în limba română se folosește cuvântul “analgezie” (an-fără, algos-durere) și algeziologie pentru disciplina care studiază durerea și tratarea sa. Definiția I.A.S.P. (International Association for the Study of Pain) a durerii este “o senzație și o experiență senzitivă și emoțională neplăcute asociate cu o leziune tisulară existentă sau potențială, sau descrisă ca o astfel de leziune” (Merskey, 1986). Această definiție implică atât factori senzitivi (de ex. nocicepția) cât și emoționali (ex. suferința). Se formulează de asemenea evenimente “actuale” dar și “potențiale”.
Citește și despre Psihosoma, tărâmul dintre boala fizică și cea psihică
Durerea, această punte privilegiată care asigură legătura dintre soma şi psyche, îi preocupă pe toţi cei care se apleacă asupra suferinţei omeneşti. Neexistând modalități obiective de măsurare a durerii (fizice sau psihice), ea poate fi comunicată doar de către cel bolnav, prin afirmații sau acțiuni, într-o manieră relativă. Răspunsul fiziologic al țesuturilor la injurie și durere acută este similar, indiferent dacă are drept sursă actul chirurgical, trauma, arsura sau afectarea viscerală. Revine sarcina doctorului sau a psihologului de a decela intensitatea reală și potențarea sau diminuarea ei datorită aspectelor de natură psihică. Flerul și experiența specialistului sunt puse în slujba găsirii cauzelor, înțelegerii și sprijinului oferit pacientului pentru a-i îmbunătăți starea.
Durerea psihică și fizică și cei care au studiat-o
Aisenstein (2006,667) consideră că “descoperirea psihanalizei oferă o soluție unică și incontestabilă la faimoasa problemă minte-corp. Transferând dualitatea psihe-soma pe dualitatea excitației pulsionale, psihanaliza plasează originea procesului gândirii în corp“. Freud considera că tuturor gândurilor li se asociază emoții (o descoperire congruentă cu neuroștiințele moderne, Damasio 200), rezultând o excitație fizică care se descarcă în corp.
McDougall și-a îmbunătățit reflecțiile despre fenomenul psihosomatic pornind de la cercetările asupra bolilor psihosomatice ale colegilor săi din Societatea Psihanalitică din Paris, cu precădere pe lucrările lui Marty, Fain, Davind și M’Uzan.
Psihosoma funcționează ca o entitate; orice eveniment psihologic are un efect asupra corpului psihologic la fel cum orice eveniment somatic are repercursiuni asupra minții, chiar dacă nu sunt înregistrate conștient. Astfel, dacă eșuăm în a procesa mental suferința psihică, procesul psihosomatic preia comanda și putem spune ca procesul psihanalitic este antiteza procesului psihosomatic. Simptomele psihosomatice apar la orice pacient, în analiză fiind și un fenomen comun la nivelul întregii populații.
(McDougall 1974, 439-442)
Durerea psihică și fizică: dar cu absența durerii cum rămâne?
Pentru noi, analiştii, durerea psihică, starea de rău, constituie o dimensiune fundamentală a câmpului nostru de observaţie şi de explorare zilnice. Atâta vreme cât nu se traduce în discurs simbolic, suferinţa fizică nu intră în zona noastră de interes. Dar, se dovedeşte că graniţa care desparte durerea fizică de durerea psihică este extrem de fluidă şi la fel de înşelătoare. Este oare coerent să spunem că o durere morală “declanşează” o alta, corporală? Sau invers? Totuși, între cele două câmpuri de suferință există o asemenea legătură, încât durerea care se manifestă în unul dintre ele provoacă întotdeauna un efect în celălalt, cel puțin în măsură în care psihosoma funcționează că un întreg.
Este posibil că drumurile care permit această permeabilitate să fie blocate. Sau chiar că subiectul, deși are acces la reprezentarea lor, să confunde trăirea afectivă dureroasă cu senzația corporală dureroasă, ba chiar să le înlocuiască pe una cu altă în scopuri defensive, de apărare. E greu de spus în ce moment un pacient pune accentul pe o durere fizică pentru a masca o durere mentală. Să ne gândim, de pildă, la acei pacienți care vorbesc despre oboseală în loc să recunoască un afect depresiv cu tot alaiul de idei conexe sau, dimpotrivă, caz la fel de banal, la pacienții care nu-și ascultă defel corpul bolnav, ci se străduiesc să găsească o mie de motive “psihologice” pentru a elimina semnificația somatică.
Absența durerii poate fi înșelătoare. Pentru unii, orice reprezentare a suferinţei afective, uneori chiar a suferinței fizice, este negată, pentru că apoi să fie refulată și chiar dezavuată și distrusă. Iar durerea nu mai există. Această absența trimite la o serie de disfuncţii psihice și somatice importante, a căror existența nu este recunoscută de subiect, din pricina lipsei unei capacităţi de simbolizare. Înăbușirea afectului sau bruierea mesajelor somei se află într-un câmp prea puțin descifrabil. Ele pot paraliza evoluția curei analitice. În lipsa unor reprezentări psihice traductibile în cuvinte psihanalistul nu poate vedea nimic.
Va urma…
Citește și despre Despre durerea psihică şi psihosoma II
Bibliografie
Psihosomatica, Peter Shoenberg, Editura Trei, 2007
Pledoarie pentru o anumită anormalitate, Joyce Mc. Dougall, Editura Trei, 2008
From Psychosomatics to Neuropsychoanalysis: Contributions of the Paris School, Joseph Dodds
https://ro.wikipedia.org/wiki/Durere
Ruxandra Voinea
Telefon: 0724551022