Psihosoma și psihanaliza
“Confruntat cu durerea fizică, cu sfâșierile interioare, cu traumatismele universale și personale pe care i le-a adus viața, omul este capabil să creeze o nevroză, o psihoză, un scut caracterial, o perversiune sexuală, vise, opere de artă – și maladii psihosomatice. Artist al propriei sale ființe, este puțin capabil să modifice forma creațiilor sale psihice, structură al cărei rol nu este numai să-l mențină în echilibru economia pulsională, ci și sentimentul de identitate. De aceea, el are tendința să reziste cu îndârjire la tot ce riscă să subrejească această fortăreață psihică, de existența căreia abia dacă este conștient, deoarece a locuit dintotdeauna înainte ei.
Desigur, aceste cunoștințe psihice și creațiile cărora le dau naștere nu sunt de o valoare egală, nici din punctul de vedere al eficacității lor și nici pentru societate. Totuși, ele au fost create, toate, în aceleași scopuri: dorința de a rămâne în viață, de a realiza în planurile pulsional și narcisic, de a păstra neschimbată identitatea astfel construită – și de a contracara orice amenință aceste aspirații. Forţa subiectului stă tocmai în această continuitate, în această monotonie. Dar ele constituie şi sursa suferinţei – sau chiar a morţii lui.
Dintre toate exprimările psihicului în conflict de care este capabil omul, manifestările psihosomatice sunt de departe cele mai misterioase şi formează poate graniţa cea mai îndepărtată a ceea ce este analizabil la subiect.
1941, Dali
Apare o explozie în corp, o descărcare care scurcircuitează travaliul psihic. Prin aceasta, somatizarea se înrudeşte cu actele – simptome, cum sunt dependenţele (bulimică, tabagică, alcoolică, medicamentoasă etc.), anumite devianţe sexuale şi unele nevroze caracteriale. Se dezvăluie aici o carenţă în elaborarea psihică şi o absenţă de simbolizare, care sunt compensate printr-un comportament de calitate compulsivă, urmând astfel să reducă, pe drumul cel mai scurt, durerea psihică.
Orice act – simptom ține locul unui vis niciodată visat, unei drame potențiale în care personajele joacă rolul unor obiecte parțiale sau chiar sunt deghizate în obiecte lucruri… Astfel, exteriorizarea în comportament ascunde o istorie relațională și pasională ale cărei scopuri sunt pietrificate într-un act alienant, dar a cărei lectură este posibilă.
Citește și despre Corpul și psihicul
Sumbra drama a “deliranței” soma este o poveste fără cuvinte. Exprimarea psihosomatică este orizontul ultim al acestor comportamente care se substituie imaginarului și sentimentului, regresia cea mai profundă și cea mai primară a ființei. Corpul însuși devine un câmp de bătălie, ca și cum lupta arhaică ce se exprimă aici ar cere acest preț pentru a se face auzită. Și fără ca măcar să dezvăluie sensul aceea ce se petrece. Înzestrate cu prea puțină valoare simbolică (numai în efect retroactiv) furnizoare de prea puține satisfacții substituitive (în afara unui beneficiu secundar), tăcute până la izbucnirea lor brutală în corp, manifestările psihosomatice ce apar ca adevărate purtatoare ale instinctului de moarte.
Psihosoma nu este un domeniu rezervat exclusiv psihanalizei; orice abordare a problemelor somatizării la om se situează la intersecția mai multor discipline. Savanții au aflat de secole că creierul este organul inteligenței. Dar natura relației dintre cele două – chestiune filosofică și psihobiologică deopotrivă – nu a devenit obiect de studiu științific decât de câteva decenii. În ceea ce privește psihanaliza, contribuția ei este recentă și foarte ambiguă. Despre un medic bun se spune că nu are nevoie de o “abordare psihosomatică” a bolnavilor săi, de vreme ce oricum nu se interesează doar de fiziologia lor; știe că fiecare pacient îi aduce nu numai boala, ci și propriile frustrări, angoase, catastrofe. Cum stau lucrurile cu psihanalistul? Are el oare nevoie să i se aduca aminte ca analizatul lui nu este o pură “structură psihologică și modelată doar de cuvânt? Cu ce ureche “aude” psihanalistul corpul analizaților săi și mesajele mute ale somei?
Citește și despre Durerea psihică și psihosoma, partea I
Bineințeles, psihanalistul nu afirmă ca este specialist în domeniul psihosomatic. Mai mult chiar, că părerile analiștilor ar fi destul de împărțite dacă ar trebui să desemneze cel mai bun mod de a răspunde la o cerere de analiză bazată doar pe o suferința de ordin psihosomatic. Unii ar spune ca tratamentul cel mai adecvat este psihanaliza, alții ar preconiza o psihoterapie modificată, în timp ce a treia categorie ar considera simptomul psihosomatic ca o contraindicație pentru o analiză. Or, ce se petrece în realitate?
Că vrea sau nu, psihanalistul se trezeste pe divan cu un mare număr de “nevrozați buni”, care suferă, pe de altă parte, și de boli catalogate ca autentice afecțiuni psihosomatice (ulcere gastrice, cardiopatii diverse, astmuri și alergii, artrite, dorsalgii și cefalalgii…și multe altele). Dacă la aceasta listă adaugăm o sensibilitate sporită, din motive psihologice, la maladiile contagioase și tendința de a produce accidente în momentele de tensiune emoțională, suntem nevoiți să admitem că somatizarea ca răspuns la conflictele interne și la catastrofele externe se numară printre cele mai banale de care este omul în stare. Ba chiar este posibil ca cei care își mențin echilibrul psihic producând mai degrabă somatizări decât creând simptome nevrotice sau psihotice să fie mai numeroși. Oricum, fiecare om are un prag dincolo de care, confruntat cu traumatismele existenței, riscă să somatizeze.”
Bibliografie
Pledoarie pentru o anumită anormalitate, Joyce Mc. Dougall, Editura Trei
Ruxandra Voinea
Telefon: 0724551022