Luni de fiere – Un tango periculos II

Franz trăiește voluptatea celor povestite, încercând să îi testeze limitele lui Didier și fiind exaltat de excitația și oripilarea pe care acesta le trăiește. Este prezentat cuplul perfect, un cuplu sado-masochist, romanul fiind încărcat de detalii scatologice. Didier, aparent inocent, se camuflează sub dorința lui voaioristă. Rebecca alege să fie un ecran de proiecție, un obiect de experimentare pentru Franz.

Citeşte şi despre “Luni de fiere – Un tango periculos I”

 „Perversiunea nu este forma bestială a erotismului, ci partea sa civilizată: copulația este demnă de animal, numai devianța este umană, impunând o măsură barbariei organelor, și construiește o artă complexă altoită pe o natură simplistă. În perverși există un artist, un artist care-și împarte domeniul cu un preot într-o aceeași fervoare pentru artificiu.”

Rând pe rând protagoniștii cuplului pendulează între ură și iubire, între fascinație și repulsie, explorându-și fanteziile sexuale și descoperind altele. Fără a fi la una dintre extreme, viața li se pare anostă: “Orice îi ierți unei ființe, vulgaritatea, prostia, orice, în afară de a te plictisi de ea.”

Pasiunea magnetică

“Ar fi trebuit să ne oprim aici: amanții ar trebui să se despartă în cel mai puternic moment al pasiunii lor, să se părăsească din exces de armonie precum alții se sinucid din exces de fericire.” În mintea lui Didier începe să se contureze banalitatea iubirii sale și să fie tentat de o escapadă cu Rebecca.

Deși capacitatea de îndrăgostire este fabuloasă, reclamând un magnetism sclipitor, o dată atins abisul perversiunii, ura ce se naște din iubire este dureroasă fizic și psihic: “Pentru că trezesc forțe de obicei ațipite, momentele de mare luxură se pot converti de îndată în cruzime”. Astfel dorindu-și să își distrugă femeia încearcă orice, dezvăluind că în familia lui bărbații și-au împins femeile în pragul alienării, spunându-ne ca pecetea transmiterii intergeneraționale este o ambuscadă din care nu poți ieși: “Cel ce nu învață nimic din trecutul lui, din trecutul strămoșilor lui, se condamnă să retrăiască nenorocirile acestora.” 

Metamorfoze

Rebecca se transformă din călău în victimă, prinsă între spaimă, și degradare, într-o manieră imprevizibilă, trăind angoase primitive se sufocă în tristețe, neputință, vinovăție. Franz jubilează ca aceasta este în depresie și profită de vulnerabilitățile ei. “Dacă există o manieră nobilă de a-l iubi pe celălalt până și-n slăbiciunile lui, există un fel meschin de a-l vlăgui insistând asupra celor mai neînsemnate neputinţe ale sale.” Pascal Bruckner

Reușind să treacă de acestă perioadă și regăsindu-l pe Franz pe un pat de spital, profită de circumstanțe și se răzbună, făcându-l complet dependent de ea. Îi aduce reproșul: “Tu nu m-ai iubit niciodată, pe de-o parte, m-ai readus la viscere, iar pe de alta, la un fetiș exotic. Te prefăceai că respecți în mine femeia, dar nu venerai decât orificii.” După ce își exprima obsedanta forță a iubirii care i-a purtat-o îi promite iadul ca răzbunare. Captiv într-un scaun cu rotile, Beatrice îl rupe de prieteni, îl umilește constant, îl expunerea la escapadele ei amoroase, translatându-l într-un hău de unde nu poate sustrage, depinzând de cea pe care o disprețuise. Frumusețea ei crește invers proporțional cu durerea  și declinul lui, la fel cum iubirea lui se înalță pe amenințarea unui viitor crud.

Cartea a fost ecranizată în 1992 de regizorul Polanski, filmul Bitter Moon.