Iubirea filosofică

Iubirea la greci

Grecii înțelegeau iubirea clasificând-o în:

• Eros: iubirea pasională, pasiune, amor, dorință puternică, dorința sexuală, intensă, erotism, spontană, apărută prin hazard, intensitate mare a trăirilor

Erosul are ceva din forța și pasiunea pe care anticii le atribuiau zeului Eros (ca fiu al lui Zeus și al Afroditei), fiind năzuință puternică înspre nemurire, înspre veșnicie, însă mai mult decît, atît el are măreția lui Eros cel ceresc, este principiul masculin, cel care se manifestă doar în rațiune, singura cale către Frumusețea supremă, către Adevăr.

Citește și despre “Oare mă mai pot îndrăgosti?”

• Philos:

dragoste, prietenie, afecțiunea, iubirea spontană, naturală, un sentiment bazat pe intimitatea lăuntrică, iubire liniștită, netulburată de pasiunea lui eros; înseamnă loialitate față de prieteni, virtute, egalitate și bucuria de a face ceva împreună.

Aristotel dedică o carte întreagă prieteniei (φιλία) în Etica Nicomahică. El o definește ca acea relație între oamenii care se știu că au bune intenții și își doresc binele unul celuilalt. Prietenia înseamnă să faci bine, să faci acest lucru fără să ți se ceară, și să nu ceri laude pentru ceea ce ai făcut, mai spune Aristotel în Retorica.

Sfânta Scriptură preia acest termen și îi dă un conținut spiritual. El va semnifica iubirea creștină, bazată pe un sentiment și o comuniune personale.

În accepția comună se vorbește de prietenii lui Corneliu Sutașul (Fapte 10, 24) și alte prietenii omenești (cf. Luca 11, 5, 6, 8, 16; 15, 6, 29; 23, 12). Se vorbește și de „prietenii lui Pavel” dintre care unii erau dregătorii Asiei (Fapte 19, 31), iar alții “erau creștinii care primiseră mesajul Evangheliei prin el”. Despre creștini ca prieteni, vorbește și sfîntul evanghelist Ioan, scriind lui Gaiu: „Pace ție! Prietenii te îmbrățișează. Îmbrățișați pe prieteni, pe fiecare după numele lui” (III Ioan 15).

Sfîntul Ioan Botezătorul vorbește despre „prietenul mirelui” (Ioan 3, 29) și însuși Mîntuitorul numește pe Lazăr “prietenul nostru” (Ioan 11, 11), după cum le spune apostolilor: “Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14). Toți adevărații creștini — ca și sfinții — sînt prietenii și frații lui Hristos și împreună moștenitori cu El (cf. Rom. 8, 17), precum și „prieteni și fii prin har ai lui Dumnezeu”.

Cuvîntul este folosit și cu sens peiorativ, ca atunci cînd fariseii îl acuză pe Iisus că e prieten al vameșilor și păcătoșilor (Luca 7, 34). În același sens se folosește cuvîntul cînd se spune că „prietenia lumii” este „dușmănie față de Dumnezeu, Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu” (lacov 4, 4).

• Storge:

atașament, afecțiune, între membrii familiei, față de oraș, țară; cea mai comună formă de a iubi

• Agape:

dragoste rațională, ideologică, ține de caracteristicile celuilalt, alegere conștientă, iubirea în general “a iubi”

În manuscrisele antice, ἀγάπη este folosit extrem de rar. Un nume al zeiței Isis era ἀγάπη θεόν, sau „cea iubită de zei”, subliniind rolul ei ca zeiță a fertilității. Ἀγάπη apare și în „Odiseea” de două ori, și descrie ceva care dă o stare de satisfacție. Acesta este sensul cu care apare acest cuvînt în textele ulterioare, unde va desemna preferința cuiva pentru un anumit fel de mîncare sau sentimentele cuiva pentru copii. În Imperiul Roman ἀγάπη era deseori folosit ca și cuvînt introductiv în scrisorile către prieteni.

Ἀγάπη și verbul ἀγαπάω sunt folosite mult în „Septuaginta”, ca traducere a cuvîntului evreiesc care înseamnă iubire și care înglobează sensurile tuturor cuvintelor grecești referitoare la iubire (la fel ca și cuvîntul românesc „iubire”, de altfel).

În Sfînta Scriptură, ἀγάπη, impregnat de viață spirituală, devine dragostea vibrantă, universală, dragostea libertății spirituale superioare. Ea se manifestă atît față de Dumnezeu cît și față de semenii noștri, inclusiv față de dușmani, spre deosebire de φιλία care se folosește doar față de cei apropiați și care nu poate fi folosită în cazul iubirii vrăjmașului.

De asemenea, ἀγάπη este și un atribut divin (Ioan 4, 8), care se împărtășește celor ce cred în Hristos, revărsîndu-se, prin Duhul Sfînt, în inimi (Rom. 5, 5). Ea devine, prin conlucrarea credinciosului, și una din cele trei virtuți cardinale, alături de credință și de nădejde.

Ἀγάπη este și iubirea Lui Dumnezeu pentru om, datorită căreia pe Însuși Fiul Său L-a dat (morții), pentru ca să ne mîntuiască (1 Ioan 3, 16—17). Același cuvînt este folosit de sfîntul Ioan evanghelistul cînd spune că „Dumnezeu este iubire” (Ioan, 4, 8-16). Căci zice el „Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește, este născut din Dumnezeu. Cel ce nu iubește, nu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 7—8). Această expresie a intrat și în cultul liturgic și o auzim rostindu-se de către preot în mijlocul liturghiei: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gînd să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh…”.

Platon descrie dragostea ca o suferinţă, o lipsă totală. Este o permanență: când nu este acolo îmi lipseşte, când este cu mine îmi lipsești. Semănă cu dependența toxicomanilor: când nu au substanța suferă.

Platon ne-a inspirat, ajungând în mentalul colectiv conceptul de iubire platonică, iubire pură ce nu implică dorință sexuală.

Bibliografie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Termeni_grece%C8%99ti_referitori_la_iubire

Ruxandra Voinea,

Psiholog și Psihoterapeut

Telefon: 0724551022

Email: voinea_ruxandra_cristina@yahoo.com

valorificarepersonala@gmail.com