Adolescența o enigmă? II

Este adolescența o enigmă? Pentru părinte sau pentru cel ce trăiește aceasta perioadă?

Adolescentul este provocator, găsește ușor punctele fine de vulnerabilitate sau dacă nu le intuiește crește intensitatea provocărilor. În schimb este sensibil la critică, la sugestii, schimbându-și abordarea în funcție de persoană, asemănător unui cameleon, apelând la  clivaje (oamenii sunt fie cei mai tari, fie cei mai nașpa). Părinții rareori le intră în grații, fiind percepuți fie ca insensibili, fie ca prea intruzivi, fie ca încuiați, depășiți.

Citește și “Adolescența, o enigmă? I”

Scurtă analiză

Emanciparea se face prin accesul cu potențial aparent nelimitat. Eul structurat în perioada anterioară este invadat de pulsiuni, iar Supraeul este pus la încercare, umbrit de o pleiadă de provocări debusolante. Copilul docil, drăgălaș se translatează în pielea puberului furios, ușor inflamabil la orice remarcă, cu capul în nori, atras de potențiali parteneri, expansiv sau taciturn, conștient ca are în față deschise numeroase porți însă indecis ce drum să aleagă.

Imaginea de sine

Imaginea de sine suferă o mutație, adolescentul testând realitatea exterioară, pentru a o putea integra o prespectivă personală a lumii. Practic adolescentul trece de la dependență la independență prin manipularea și vehicularea proprie a unor concepții. Astfel se explică frecventele treceri de la o poziție filosofică la altă, valori la care pare că aderă și ulterior apare o schimbare majoră: “De la o zi la alta se schimbă. Mă debusolează.” Trebuie să se regăsească noul corp, adică să își integreze imaginea corporală. Totodată, el caută confirmări în jur, cerând feedback celor din jur despre comportamentul său, având nesfârșite discuții pe diverse teme.

Citește și “Adolescenții și mirajul canabisului”

“Imaginea, aparența pe care adulții o dau despre ei, imaginea pe care copilul și-o făcea despre ei este oare <<adevărul>> despre ei, sau este doar o fațadă, doar <<praf în ochi>>?”

Adolescentul și psihoterapeutul

Psihoterapeutul va trebui să fie aliatul adolescentului și liantul dintre cele două generații. Adolescentul poate avea încredere în terapeut, însă o relație terapeutică se stabilește greu și apar mereu împleticeli, în relația cu noul adult fiind proiectate toate celelalte relații cu adulții din jur, apărând frecvente oscilații, ca o excursie continuă într-un Montagne Russe. Terapeutul se află constant în fața unui conținut arhaic, dinamic, scurtcircuitat de excitații pulsionale, de emoții flambate, de motivații interioare paradoxale și inconsistente, de concepții ce se află în plin proces de dezvoltare și prelucrare, fiind inconsistente și inconstante, ca un nor de fum.

Niciun adolescent nu își dorește o terapie el nu are nicio problemă, ceilalți trebuie să se schimbe. Și chiar dacă ar considera că are niște impedimente, “Așa sunt eu și trebuie să mă accepți așa cum sunt”. Gândirea se află într-un con de umbră, ruptă de reprezentări fidele și constante, ideile se schimbă de la un moment la altul și deocamdată nu exista capacitatea de coagulare a lor și persistența în timp. Pentru a putea avea acces la el terapeutul încearcă o serie de maniere de interacţiune, atipice altei grupe de vârstă: vorbeste, povesteste, exemplifică, relatează creând semnificație, reprezentări, coerență, suport, cu alte cuvinte un nou model la care adolescentul să se poată raporta.